Tristețea mă cuprinde când mă gândesc la cum Dinamo București, clubul care a fost cândva un simbol al mândriei pentru fanii săi, mă tratează. Am crescut cu echipa, am trăit momente de neuitat alături de ea, dar acum mă simt uitat, abandonat. Este dureros să văd cum această echipă, care a fost cândva o forță în fotbalul românesc, pare să-și piardă din valoare și din respectul față de cei care au fost alături de ea, indiferent de perioadele mai dificile.
E trist să observ cum suporterii devotați, ca mine, sunt lăsați deoparte, în timp ce clubul se confruntă cu probleme de management și cu o lipsă de direcție clară. Mă simt ca și cum încrederea noastră în Dinamo nu mai contează, iar fiecare decizie luată de conducere pare să ignore dorințele și speranțele celor care au făcut această echipă mare.
Această dezamăgire nu vine doar din lipsa rezultatelor, ci și dintr-o senzație de uitare a identității și a tradiției clubului. Când Dinamo nu reușește să își onoreze fanii, nu pot să nu mă simt trădat și pierdut în mijlocul unui labirint de promisiuni nerespectate.
